BebeMed

A opta pentru sau a refuza un test este o decizie atât de personală, încât nu sunt două cupluri care să înţeleagă la fel argumentele pro şi contra.

De exemplu, sunt cupluri care ştiu că nu vor fi niciodată de acord să facă un avort, chiar dacă copilul prezintă anomalii, aşa că hotărăsc să nu facă testul. Alte cupluri, deşi şi ele ştiu că nu vor opta pentru întreruperea sarcinii, aleg testarea pentru că simt că dacă vor şti dinainte ce probleme vor avea, asta îi

va ajuta să se pregătească pentru naştere şi pentru nevoile copilului.

Dacă vă hotărâţi să nu vă faceţi testul prenatal, sentimentele din timpul sarcinii vor fi aproape aceleaşi cu cele pe care le au femeile de milenii: câteodată veţi fi convinsă că veţi avea un copil normal şi veţi găsi bucurie şi siguranţă în faptul că majoritatea copiilor se nasc normali, iar altădată, în zilele negre, puteţi fi îngrijorată şi vă puteţi alimenta temerile cu privire la problemele de sănătate şi la handicapuri.

Mai ales în aceste momente de îngrijorare în legătură cu starea copilului, vă veţi considera nehotărâtă şi vinovată pentru că n-aţi făcut testul. In plus, uneori, când oamenii vă vor spune că „aveţi dreptul” de a vă folosi de avantajele tehnologiei, vă veţi situa pe o poziţie defensivă în ceea ce priveşte hotărârea pe care aţi luat-o.

Opţiunea de a vă supune testului vă poate pune într-o situaţie emoţională critică, chiar dacă nu vă aşteptaţi la aşa ceva.

Eu am optat pentru amniocenteză, fară să mă gândesc prea mult; soţul meu dorind foarte mult să fac acest test, am luat o atitudine de genul: „de ce nu?”. Şi totuşi, ceea ce trebuia să fie o simplă hotărâre medicală s-a dovedit a avea adânci consecinţe emoţionale.

M-am trezit că nu prea voiam să-mi văd copilul înainte de amniocenteză, de teamă să nu mă ataşez prea mult.

Nici să anunţ că sunt însărcinată şi nici să vorbesc despre sarcină nu prea îmi plăcea: de fapt, mi-era teamă să consider sarcina ca pe o realitate până nu ştiam rezultatul amniocentezei.

Pe măsură ce ziua testului se apropia, teama mea creştea. Ştiam că un examen cu ultrasunete anterior unei am- niocenteze poate numai într-o mică măsură releva un defect congenital major, aşa că în zilele anterioare testului m-am pregătit pentru ce putea fi mai rău (am fost atât de uşurată şi de mişcată să văd un copil întreg pe ecranul aparatului cu ultrasunete, încât temerile mele referitoare la acul care urma să-mi pătrundă în abdomen s-au risipit aproape integral – aspectul fizic al procedurii mi s-a părut foarte uşor de suportat).

Dar cea mai grea parte a testului de amniocenteză s-a dovedit a fi timpul, cele trei săptămâni de aşteptare a rezultatului. Nu mă puteam opri să nu întorc lucrurile pe toate părţile. De multe ori mi-am dorit să nu fi făcut testul. Dacă veştile ar fi fost proaste, nu mă simţeam în stare să duc sarcina la bun sfârşit (lucru asupra căruia eu şi soţul meu căzusem de acord).

Alteori mă simţeam îngrozitor de raţională, spunân- du-mi că chiar dacă o voi face, să creşti un copil cu grave deficienţe congenitale ar fi un lucru foarte dificil din toate punctele de vedere: medical, financiar, emoţional. Una peste alta, săptămânile de aşteptare au fost din punct de vedere emoţional absolut istovitoare. Tocmai de aceea, când geneticianul a sunat să ne dea rezultatul, am izbucnit pur şi simplu în lacrimi la telefon, când am auzit că fătul era complet sănătos. Am fost pur şi simplu copleşită de bucurie simţindu-mă în sfârşit uşurată.

Dacă aş mai opta pentru amniocenteză la următoarea sarcină?

Pe de o parte, în ciuda neliniştii în care mi-am petrecut prima jumătate a lunilor de sarcină, testul a avut un extraordinar impact pozitiv asupra celei de-a doua jumătăţi, eliberându-mă de temerile mari pe care le avusesem.

Şi totuşi, nu sunt pe deplin convinsă că m-aş mai hotărî o dată să fac testul. Oricum, ştiu că aş chibzui mai bine dacă să fac sau nu testul.