BebeMed

Dezvoltarea motorie a bebelusului de un an.
Această vârstă este treapta intermediară dintre poziţia orizontală şi cea verticală, încă instabilă. Perfecţionarea se face treptat.

Astfel,dacă în primele luni poziţia obişnuită era cea culcat pe
spate sau pe burtă, la 12 luni această poziţie se adoptă numai în somn. Se întoarce spre ambele părţi şi ajunge să şadă atât prin tracţiune (se apucă de degetele adultului, cât şi singur.

• Poziţia "şezând" este liberă, cu un echilibru stabil (atât pe un plan orizontal, cât şi în braţele mamei), se poate sprijini şi întoarce spre toate părţile.

 

• Ridicarea în picioare. La 12 luni majoritatea copiilor se ridică numai cu sprijin şi doar o mică parte liber. Unii dintre ei reuşesc să facă singuri câţiva paşi. Ţinându-se de mobilă "merg" relativ repede. Apoi trec în "patru labe" şi se deplasează cu viteză.

 

• Mersul în patru labe. De la poziţia orizontală până la mersul nesprijinit, sugarul a exersat luni şi luni de zile; mai întâi s-a "târât", apoi a mers "de-a buşilea" şi, în sfârşit, înainte de a ajunge la staţiunea bipedă, "a mers în patru labe, ca un urs", mers care este încă preferat de către unii şi la această vârstă, datorită vitezei mai mari de deplasare. Din această poziţie poate sta în şezut sau se ridică în picioare. Aşa cum am mai arătat, unii sugari trec direct de la târâre la poziţia "în şezut" şi apoi în picioare.

 

• Poziţia în picioare şi mersul. In general, un copil de un an stă în picioare nesprijinit, dar încă fără echilibru şi fără posibilitatea de a se deplasa.

Mersul se învaţă foarte încet: mai întâi este nevoie ca sugarul să fie "copt" pentru a încerca spontan să se ridice şi să încerce să se deplaseze, sprijinindu-se singur; numai după aceea adultul îl va ajuta (la început susţinându-1 de subsuoare şi apoi de vârful mâinilor) să păşească. Mersul de unul singur se realizează, la majoritatea copiilor, între 12 şi 14 luni. Dacă întârzie prea mult, se va consulta medicul.
La început, copilul merge legănat, cu baza de susţinere lărgită.

Adesea, cade pe şezut după 3-4 paşi. Copiii sunt foarte perseverenţi în a învăţa să meargă, luând-o mereu de la început. Cu timpul devin siguri pe ei. Ei merg sprijinindu-se de pereţi; înaintează din mobilă în mobilă, de care se ţin cu o mână. Din poziţia bine în picioare, se pot aşeza fără ajutor.

Poate ţine un creion cu care mâzgăleşte o foaie de hârtie. Poate aduna firimituri de pâine şi le duce la gură. încearcă să bea din ceaşcă. Cooperează din ce în ce mai mult şi mai ales la dezbrăcat şi descălţat.

Unii dintre copii, care încep să meargă devreme, după câteva încercări încetează brusc să mai meargă şi timp de 1-2 luni nu mai încearcă deloc (s-au speriat de nesiguranţa lor şi de căderi.

Ei devin mai prudenţi şi fac o nouă încercare abia după ce uită primul şoc. Nu vor fi forţaţi!

Dacă face progrese şi în vorbire, mersul dobândit poate să dispară temporar, ca şi cum şi-ar concentra toate eforturile pentru noua achiziţie. La fel, după o boală, îi trebuie un timp pentru a merge la fel de bine ca înaintea bolii.

e) Ce poate face un copil la 12 luni. Stă liber în şezut, stă singur în picioare şi face, susţinut, primii paşi. Se urcă pe scări în 4 labe. Este captivat de dorinţa de a învăţa să meargă. Dacă ştie să meargă, va umbla prin casă în majoritatea timpului. Dacă ajunge până la masă, ştie să-şi însuşească diverse obiecte. Poate ţine o bilă mică cu degetele şi dă drumul în mod voit unor obiecte pe care le ţine în mână (cu câteva luni în urmă le scăpa din mână când obosea prea tare sau când voia să apuce un alt obiect). Acum şi în lunile următoare până spre 18 luni, ocupaţia lui favorită va fi să arunce diferite jucării peste marginea patului sau ţarcului, sau le va arunca într-un recipient, pentru a le scoate apoi. Este pasionat să descopere, să apuce cu "pensa" (degetul mare – degetul arătător) gunoaie, firimituri, nasturi, mărgele etc. şi să le ducă la gură ("le gustă").

Începe să devină îngrijorător pentru cei din jur. Nu mai poate fi lăsat singur, deoarece este expus accidentelor atunci când apucă şi trage spre el tot ce atinge. Aceasta este însă modalitatea lui de a cunoaşte mediul înconjurător. Cei din jur îl învaţă mereu câte ceva, deoarece el îi solicită. La această vârstă învaţă mult şi repede. Pregătirile pentru mers şi pentru vorbire sunt încheiate. începe să exerseze şi aplică ceea ce a învăţat în materie de limbaj. Ascultă cu atenţie şi sporovăieşte mult. Spre marea lui plăcere devine tot mai independent, contactele cu mediul devin mai diferenţiate, le alege.

Limbajul. Afară de "ta-ta", "pa-pa", "ma-ma" (singurele cuvinte cu adresă) majoritatea copiilor nu mai pot spune decât câteva silabe sau unele cuvinte formate din 2 silabe. Vorbirea începe însă să devină mijloc de comunicare; dorinţele şi sentimentele proprii vor fi exprimate prin silabe simple. Repetă lucruri de care adulţii se amuză.

Mulţi copii încep să vorbească mai târziu. Ei sesizează multe situaţii din mediul lor, ştiu să arate diferitele părţi ale corpului şi multe obiecte din cameră, diferenţiază după nume persoanele din jur, execută mici ordine, dar nu articulează nici un cuvânt. Au ceea ce se cheamă un "limbaj pasiv", dar nu au trecut încă la treapta de "limbaj activ". Am întâlnit foarte mulţi copii care înţelegeau foarte multe noţiuni, dar care nu au articulat nici un cuvânt până în jurul vârstei de 3 ani. Toţi aceşti copii s-au dovedit ulterior foarte dotaţi.
Dacă nu există leziuni nervoase sau defecte ale auzului, lipsa limbajului activ nu constituie un motiv de îngrijorare.

Contactul social. în această perioadă se intensifică diferenţierea psihică. Spre sfârşitul primului an de viaţă, se observă manifestări de simpatie sau preferinţă, refuz sau protest faţă de persoane, jucării sau mâncare. Manifestă de asemenea acte de mânie, invidie, gelozie. La ceea ce îi provoacă neplăcere, copilul reacţionează activ, cu protest sau furie, sau pasiv, cu teamă, reacţie de evadare. Ţipă pentru a atrage atenţia asupra persoanei sale.
în această perioadă copilul devine un "partener", începe să rostogolească mingea, înmânează cu plăcere obiecte şi aşteaptă să-i fie restituite, îi place jocul în colectiv.

Mama devine tot mai mult model pentru propria conduită. Copilul imită tot ce face mama, gesturile ei, până şi dispoziţia, starea de spirit. Din punct de vedere ştiinţific, nu s-a răspuns încă hotărât la întrebarea: în ce măsură copilul se adaptează la această vârstă caracterului şi particularităţilor mamei? Copilul are posibilităţi de înregistrare mult mai sensibile decât îşi pot imagina adulţii.

Activitatea motorie, posibilitatea de a-şi controla gesturile mâinilor, de a apuca şi lăsa, de a pipăi, posibilitatea de a vedea, de a mişca, de a se apropia de ceea ce- 1 tentează, de a se îndepărta de ceea ce nu-l interesează, toate îi permit să cunoască lumea din jur: spaţiul, obiectele neînsufleţite, conturul, consistenţa moale sau dură, ţesătura lucioasă sau aspră, formele, dimensiunile. Paralel cu acestea, copilul cunoaşte propriul corp. Psihologii insistă asupra a ceea ce ei numesc "schema corporală" în cunoaşterea de sine. Această cunoaştere derivă din sinteza inconştientă a unor senzaţii: mângâierile, contactul cu mâinile care-i fac baie, senzaţiile de cald şi de rece, mişcările şi poziţia membrelor.

Cei din jur sunt datori să arate şi să pronunţe în faţa copilului termenii ce denumesc diferite părţi ale corpului: nasul, gura, ochii etc. (atât la adulţi, cât şi la copil). La început va fi învăţat să pronunţe numai cuvinte mono- şi bisilabice ca: ta-ta, ma-ma, pa-pa, pa, apa etc.). Mama este prima şi cea mai bună oglindă. Din când în când copilul este dus în faţa oglinzii. îl bucură mult, dar nu se va recunoaşte, se pare, decât după vârsta de 14-15 luni.

 

Tags: bebe la un an, dezvoltarea bebelusului