BebeMed

Regulile şi rutina din spitale devin tot mai flexibile, ceea ce înseamnă că tot mai puţine proceduri sunt obligatorii. Dar e bine ca doctorul dumneavoastră să noteze în fişa personală medicală (o copie a acesteia se înaintează spitalului) orice cerere deosebită. Adesea doctorul va apărea cu mult după sosirea dumneavoastră la spital şi vă va fi greu să vă luptaţi cu medicii şi surorile care vor să vă supună la procedurile pe care le ştiu ei şi pe care doriţi să le evitaţi. De aceea e utilă fişa medicală completă. Procedurile menţionate mai jos sunt de rutină în spitale şi vă prezint ce înseamnă şi care sunt avantajele şi dezavantajele lor.

Perfuziile. Pentru perfuzii se introduce un ac în una din vene, la braţ sau la încheietura mâinii, de care se ataşează un tub lung şi subţire, o pungă cu un lichid ( de obicei o soluţie de glucoză). Dacă apare vreo situaţie de urgenţă şi aveţi nevoie de medicamente sau de o transfuzie de sânge, acestea se pot administra rapid şi uşor prin perfuzie. Acesta e motivul principal pentru care medicii cer să se pună perfuzie. în plus lichidele administrate preîntâmpină deshidratarea şi menţin tonusul mai ales în timpul unui travaliu îndelungat.

Se consideră însă că o femeie care naşte normal, deci fără medicamente de nici un fel, poate bea suficiente lichide pentru a împiedica deshidratarea şi nu are nevoie de perfuzie. Perfuzia împiedică mişcarea liberă a pacientei şi dacă e nevoită să se deplaseze trebuie să ducă după ea şi perfuzia. Dar majoritatea doctorilor sunt destul de categorici în privinţa necesităţii perfuziei în timpul travaliului şi nu vor fi de acord cu refuzul dumneavoastră. Puteţi ajunge la un compromis şi anume să vi se pună perfuzia cât mai târziu posibil.

Bărbieritul părului pubian. Din fericire, la internare, această procedură nu mai este obligatorie. Până acum îndepărtarea părului era obişnuită pentru că se credea că reduce riscul infectării în cazul în care se face o epiziotomie. Dar, de fapt, se pare că face mai mult rău decât bine, deoarece lama taie şi irită foliculii piloşi putând duce mai frecvent la infecţii.

Dacă descoperiţi că la spitalul în care vreţi să naşteţi vi se indică îndepărtarea părului pubian, protestaţi cu vehemenţă: nu numai că este inutilă şi stânjenitoare, dar produce după naştere şi o mîncărime cu adevărat înnebunitoare.

Clisma. Astăzi, majoritatea medicilor şi spitalelor nu mai cer ca aplicarea clismei să fie un lucru de rutină (se facea în mod obişnuit clisma pentru că se credea că dacă femeia pierde un scaun în timpul naşterii, fecalele pot infecta locul în care s-a făcut epiziotomia). Cu toate acestea, asta nu înseamnă că în îngrijirea acordată în timpul travaliului clisma nu-şi are rostul ei. De exemplu, dacă o femeie n-a avut scaun în ultimele douăzeci şi patru de ore şi travaliul este mai lent, o clismă poate ajuta la grăbirea lui. De asemenea, se pare că fătul trece prin canalul de naştere mai uşor, dacă intestinul este gol.

În plus, unele femei se tem de posibilitatea de a avea un scaun în timpul travaliului. Ele preferă să facă o clismă şi să fie sigure că intestinul este gol (deşi adesea natura rezolvă această problemă prin prezenţa unei diarei în faza de început a travaliului). Cu toate acestea, majoritatea femeilor scapă cel puţin câteva materii fecale (chiar dacă au făcut clismă sau au avut diaree) în timpul fazei de împingere a copilului; numai puţine femei îşi dau seama de acest lucru pentru că de fapt nu simt că au avut scaun, iar asistentele ştiu să le „facă dispărute” imediat.

Urmărirea electronică a funcţiilor vitale ale fătului. Scopul este acela de a urmări pulsul fătului şi felul în care răspunde la solicitările extreme ale contracţiilor. Există două feluri de a urmări aceste funcţii. Unul exterior: vi se pun în jurul mijlocului două centuri legate la un fel de pupitru asemănător cu un calculator. Una dintre centuri are un traductor cu ultrasunete, recepţionează aceste sunete şi înregistrează bătăile inimii fătului, cealaltă are un senzor de presiune ce înregistrează durata şi forţa contracţiilor. Celălalt mod e intern şi urmărirea funcţiilor în acest fel e mult mai fidelă. Constă dintr-un electrod ataşat de capul fătului, ce înregistrează bătăile inimii, şi un cateter plasat în lichidul amniotic, ce înregistrează presiunea contracţiilor. Firele acestor instrumente sunt trecute prin vagin. Acest procedeu este mai complicat şi presupune un risc de infecţie crescut atât pentru mamă cât şi pentru fat. Se utilizează doar în cazul unor naşteri premature, când e vorba de mame cu diabet sau boli de inimă, sau dacă se utilizează substanţe pentru reducerea durerilor. în aceste cazuri monitorizarea internă a dat rezultate deosebite.